A fost odată ca niciodată, din vremuri apuse, din timpuri cu regi și regine, din tolba cu povești nemuritoare iată c-am scornit o nouă aventură, iată că ne vom juca… Basme.
Se face că era odată un mare aventurier, un viteaz care toată viața a cutreierat și a căutat să găsească cele mai interesante și captivante povești. Și cum a umblat el, flăcăul a făcut atâtea năstrușnicii, încât le-a învățat pe toate, căci, pe drumurile sale, a cunoscut și împărați și cerșetori, și prințese și vrăjitoare…
Dar toate aceste întâmplări l-au înnobilat, l-au făcut un om mai bun și le-a păstrat în inima lui, de o sută de ani de când colinda și căuta cea mai nărăvașă aventură a vieții sale. Era un voinic destoinic și ager, plin de măreție, cu ochii adânciți și limpezi de la cele mai adânci oceane, și cu obrajii rumeniți de cuptorul Saharei, iar numele lui era… Prințul Rătăcitor.
Ați spune că Prințul era tare fericit căci toată viața a cutreierat și s-a distrat, însă era trist pentru că încă nu a descoperit cea mai mare aventură a vieții sale, pe care o urmărea de o sută de ani. Calul Năzdrăvan, prietenul și tovarășul de nădejde al aventurierului nostru îi spuse:
– Am fost în sute de aventuri, am cunoscut domnițe și domni, am râs și am petrecut! Ce ar putea lipsi unora ca noi? Mulți și-ar dori să fie în locul nostru, îți spun eu!
– Știu, calule, știu… Și ai dreptate, însă ceva… ceva lipsește. Ș-am să aflu ce!
Într-o zi, pe când se odihnea sub un copac imens dintr-o grădina fermecată, se trezi cu un măr aterizându-i pe frunte, trezindu-l.
-Pe Legea lui Newton! Nu se mai poate odihni un om în zilele noastre?! Arată-te să te văd, lașule și luptă ca un bărbat, țipă Prințul supărat.
Din copac, de printre frunzele care se pierdeau în soare, dând crenguțele la o parte, au curs două cosițe. De după lumina din părul ei se zăreau cei mai blânzi și curați ochi din câți a văzut vreodată. Fata din copac i-a zâmbit poznaș și a mărit ochii să-l privească. Viteazul prinț s-a înmuiat pe loc. Inima lui a cunoscut dragostea în acel moment, pentru prima oară.
– Domniță, iartă-mă pentru neîndemânare… Am… Eu am crezut… Spune-mi, te rog, cum te numești?
– Numele meu este Prințesa Aurora, fiica lui Împărat – Luminat.
– Înălțimea Ta… iertare…
Prințul îi sărută mâna prințesei, se lăsă în genunchi și o rugă să-i fie mireasă. Fata se înroși, dar acceptă. Ajunși la Împăratul Luminat pentru a-i cere mâna fetei, Împăratul tună și fulgeră către aventurierul nostru:
– Crezi că o poți avea pe fiica mea așa pur și simplu? Trebuie să îți demonstrezi vitejia, onoarea și dragostea față de ea și față de mine, Împăratul tău!
– Majestatea Ta, dragostea fiicei Tale este cea mai mare aventură pe care mi-aș fi putut-o dori vreodată! În orice caz, pentru a dovedi Prințesei și Majestății Tale că sunt un om demn și că merit o astfel de șansă, mă angajez că voi aduce în fața Majestății Tale toate artefactele acestei mari lumi! Și de-a lungul călătoriei mele voi fi alături de cei mai curajoși
dintre cei curajoși – îi voi găsi pe Harap – Alb și pe Prâslea cel Voinic și ne vom înhăma în această aventură împreună! Eu voi căuta peste tot în lume și voi găsi artefactele ascunse și, pe drum, cu puțin noroc, Făt Frumos poate împărtăși și secretul Tinereții fără Bătrânețe și Vieții fără de Moarte!
– Viteazule prinț, zise Calul Năzdrăvan, voi porni și eu în căutarea artefactelor!
– Fie ca cel mai bun să câștige, zise Împărat – Luminat! Doar nu credeați că vă voi lăsa să câștigați așa ușor! Mă voi duce eu însumi să găsesc artefactele legendare!
Și iată cum, fără să stea pe gânduri, cei trei aventurieri au pornit la drum, însă, ce nu știau ei este că și Prințesa Aurora plecase în căutarea artefactelor!
– Toată viața am fost o prințesă la Curtea Împăratului! E timpul să plec și eu în aventura mea! Fără să rateze o clipă, încălecă pe calul ei și porni fuga în căutarea artefactelor!
